Am fost acolo.
Când nu te mai recunoşteai, când nu mai ştiai
cine eşti, când îţi era frică de ce zace în tine.
Am fost acolo.
Când împărţeam un moment pe malul unui lac,
când nu găseai un sens fără ea, când nu înţelegeai de ce trebuie să simţi golul
ăla în stomac când te gândeşti la viaţă şi viitor.
Am fost acolo.
Când nici ţie nu-ţi era clară limita dintre
sacrificii şi iubire, când ai ales ignoranţa şi distanţa să-ţi dicteze viaţa,
când nu înţelegeai cum de ai ajuns în situaţii care îţi chinuie sufletul atât
de mult.
Ce ar fi trebuit să fac? Mereu m-am simţit
blocată. Niciodată nu m-am putut întoarce în trecut, niciodată n-am ştiut unde
sunt şi cu atât mai puţin nu am ştiut vreodată încotro mă îndrept.
Într-o lume dominată de lupta dintre raţiune şi
sentimente, singura ta datorie era să fii acolo, în felul tău, cu modul tău de
a fi... şi fără orgoliu. Da, fără orgoliu, pentru că cine sunt, ceea ce mă lupt
în fiecare zi să devin trebuia să fie îndeajuns pentru prietenia noastră;
pentru că eu, ca om, ar fi trebuit să primez înaintea foloaselor de care te-ai
fi putut tu folosi.
Eram acolo...
În toate momentele în care puteai fi sincer cu
mine şi ales să nu o faci, doar din orgoliu. Când puteai să fii acolo pentru
mine la rându-ţi. Când puteai să nu judeci. Când ai ales vanitatea în detrimentul
binelui şi al sincerităţii.
Eram acolo...
În momentul în care aveam nevoie să
demonstrezi că prietenia noastră contează. Când ai ales o oarecare să devina
ţinta tuturor energiilor tale, fără să-ţi pese de 7 ani.
Eram acolo...
Când ai lăsat istoria să se repete.
Visez adesea la idealul acela al prieteniei...
E un vis atat de viu, ce pare atât de aproape încât de multe ori am crezut că
îl trăiesc. De multe ori am fost naivă.
