When daylight ends

Sometimes when I look in the mirror, I barely recognise myself. I run my hands through my curls, I run my fingers across my lips, and it feels like I am touching a stranger. I have said and done things that I never thought I would without hesitation, and it felt like I was just a bystander.

No matter what all the fucked up, popular quotes say, I don't believe that anyone ever finds themselves entirely. I don't think that anyone ever will make sense of everything that is inside their being.

And as scary and terrible it sounds, I think that's as beautiful as it is magical. We are all shores, and we all change everytime the ocean of life touches us, no matter how briefly. 

Maybe we are not the destination; perhaps we are the roads which go endlessly changing with time.

Maybe it is not about finding yourself. Maybe it is about being a puzzle of too many beautiful moments linked with a tragic sense of nostalgia.

The point is that it isn't just death that we have to grief... It's life, it's loss, it's change, it's that moment when you know you fucked up. And the moment when you fucked up it's probably the one where everyone does... You waited... for him, for her, for someone, anyone to be there. You waited for your hope to become stronger while forgetting that you're the fire that lights up evey sparkle of hope.

Went through friends

Am fost acolo.

Când nu te mai recunoşteai, când nu mai ştiai cine eşti, când îţi era frică de ce zace în tine.

Am fost acolo.

Când împărţeam un moment pe malul unui lac, când nu găseai un sens fără ea, când nu înţelegeai de ce trebuie să simţi golul ăla în stomac când te gândeşti la viaţă şi viitor.

Am fost acolo.

Când nici ţie nu-ţi era clară limita dintre sacrificii şi iubire, când ai ales ignoranţa şi distanţa să-ţi dicteze viaţa, când nu înţelegeai cum de ai ajuns în situaţii care îţi chinuie sufletul atât de mult.

Ce ar fi trebuit să fac? Mereu m-am simţit blocată. Niciodată nu m-am putut întoarce în trecut, niciodată n-am ştiut unde sunt şi cu atât mai puţin nu am ştiut vreodată încotro mă îndrept.

Într-o lume dominată de lupta dintre raţiune şi sentimente, singura ta datorie era să fii acolo, în felul tău, cu modul tău de a fi... şi fără orgoliu. Da, fără orgoliu, pentru că cine sunt, ceea ce mă lupt în fiecare zi să devin trebuia să fie îndeajuns pentru prietenia noastră; pentru că eu, ca om, ar fi trebuit să primez înaintea foloaselor de care te-ai fi putut tu folosi.

Eram acolo...

În toate momentele în care puteai fi sincer cu mine şi ales să nu o faci, doar din orgoliu. Când puteai să fii acolo pentru mine la rându-ţi. Când puteai să nu judeci. Când ai ales vanitatea în detrimentul binelui şi al sincerităţii.

Eram acolo...

În momentul în care aveam nevoie să demonstrezi că prietenia noastră contează. Când ai ales o oarecare să devina ţinta tuturor energiilor tale, fără să-ţi pese de 7 ani.

Eram acolo...

Când ai lăsat istoria să se repete.

Visez adesea la idealul acela al prieteniei... E un vis atat de viu, ce pare atât de aproape încât de multe ori am crezut că îl trăiesc. De multe ori am fost naivă.

You tried to change, didn't you?

''And you tried to change didn't you?! Closed your mouth more. Tried to be softer, prettier, less volatile, less awake... You can't make homes out of human beings. Someone should have already told you that. And if he wants to leave, then let him leave. You are terrifying, and strange, and beautiful. Something not everyone knows how to love.''

- Warsan Shire

Do you ever get this feeling that this life isn't yours?! That you have no control? That everyone around you is living and you're just breathing, watching, waiting. For what?

Here's the thing about people with good hearts. They give you excuses when you don't explain yourself. They accept apologies you don't give. They see the best in you when you don't need them to. At your worst, they lift you up, even if it means putting their priorities aside. The world "busy" does not exist in their dictionary. They make time, even when you don't. And you wonder why they're the most sensitive people. You wonder why they're the most caring people. You wonder why they are willing to give so much of themselves with no expectation in return. You wonder why their existence is not so essential to your well-being. It's because they don't make you work hard for the attention they give you. They accept the love they think they've earned and you accept the love you think you're entitled to. Let me tell you somethig. Fear the day when a good heart gives up on you. Our skies don't become grey out of no where. Our sunshine does not allow the darkness to take over for no reason. A heart does not turn cold unless it's been treated with codness for a while.

Trăieşti pentu luptă când e tot ce ai

De curând am dat peste un citat care spunea să lupţi pentru iubire, dar să nu lupţi ca să arăţi că meriţi, căci tocmai... meriţi mult mai mult de atât. Aşa simplu să fie?!

Sunt momente în care nu mai ştiu pentru ce lupt sau măcar dacă mai lupt, iar asta mi se datorează.

Poate în loc de munţi, ar fi cazul să escaladezi ziduri; propriile-ţi ziduri care te împiedică să vezi că te aştept.Poate ar fi cazul să laşi visele egoiste pentru vise în doi, unde s-ar împlini mult mai multe.

Şi de-ar fi să rămâi blocat în ziduri sau prins în fantezii străine de propria-ţi viaţă să ştii că încerc... să ştii că am încercat...

Nu lăsa tăcerea să vorbească mai tare decât sufletul... n-ar fi corect.

Ajungi atât de singur uneori, încât începe să aibă sens. Evident că are sens. Laşi să se întâmple asta pe când frustrarea mea înfundată în regret se limitează la pagini scrise, în pahare de vin şi taste ce încearcă să capete un sens (sau să găsească un sens - măcar ele).

Poate alerg prea mult după viaţă, poate nu ştiu să fiu.

- O cheie, infinit şi o bufniţă.

Bucuresti, Lacul Tei

Am fost egoista. Pentru o clipa, mi-am dorit ca toata lumea sa simta ce simt si eu. Mi-am dorit ca durerea mea, sa fie durerea lumii, astfel incat cu totii sa se opreasca si sa accepte ca tu nu mai esti acolo. Am vrut ca o lume intreaga sa aiba inimile pline de durere si sufletele transformate in praf, doar ca sa inteleaga ca iubirea e puternica, dar distanta omoara totul pana la speranta... si asta, totusi, doare. Sau, poate, doar am vrut sa nu ma mai simt singura, caci acel drum catre casa ta, constienta fiind ca nu te voi gasi pe tine deschizandu-mi usa zambind... m-a lovit mai rau ca realitatea traita intr-un aeroport.
Evident ca n-a fost asa. Nimeni nu s-a oprit. Nimanui nu i-a pasat. Nimeni nu m-a vazut. Nici macar tu...
In acel loc, in care cu o luna inainte ma sarutai si puteam simti toata pacea si iubirea din lume condensata intr-un singur moment... acum simteam tot regretul si dezamagirea ca... n-am fost indeajuns, ca nu voi fi vreodata indeajuns.
Am ales sa zambesc, caci ce alta atitudine poate lua un om care se afla fata in fata cu sine insusi?! Da, ma simteam pusa in fata propriei persoane din simplul fapt ca nimeni altcineva nu mai ramasese in dreapta mea. M-a surprins ca zambeam, dar... ma crezi sau nu, atunci am inteles ca chiar te iubesc... Puneam dorinta ta, de a avea succes mai presus decat durerea mea ca nu m-ai ales. Fericirea ta conteaza pentru mine si asta imi e dovada ca insemni mai mult decat credeam ca e posibil acum 3 ani jumate... Poate intr-o zi o sa conteze si fericirea mea, dar acum... a ta e prioritara si e ok, intr-un fel... atata timp cat tu esti in regula cu asta.
Nu stiu daca m-am pierdut sau daca ma regasesc. In egala masura nu cred ca regreti ca mi-ai omorat speranta cand ai spus nu unui sacrificiu ce ne-ar fi putut gasi acum impreuna.
Imi place sa cred ca iubirea e indeajuns, dar mi-e frica ca am uitat ce inseamna, in atatea sacrificii pentru tine... Aminteste-mi, te rog, pana nu e prea tarziu.

Nu-ti insela destinul

Ia-ti omul pentru care esti totul, nu cauta omul care ar fi acelasi fara tine. Ia-ti omul capabil, inca, de lucruri nebunesti, nu omul care isi calculeaza iubirea. Si e drept sa o faca, bietul, nici tu, sa fii in locul lui, n-ai vrea sa pierzi jumatate din tine. Ia-ti omul care sa-ti primeasca iubirea, nu cel care nu mai crede in ea. Gaseste omul caruia sa ii tremure mana pe cadou atunci cand ti-l ofera, nu pe cel care trimite prietenii sa-l cumpere pentru ca nu are timp. Gaseste omul care isi ofera timp din viata lui, nu pe cel care-si compenseaza lipsa prin bani. Gaseste omul pentru care visele tale sa conteze si care sa scoata din tine curajul sa le urmezi, nu cel care nu-ti arata ca are incredere in tine. Gaseste omul cu care sa construiesti si sa va construiti unul pe altul, nu omul care a obosit de atata construit cat sa mai aiba energie si pentru ce caramizi ai vrea tu sa mai pui.

Pierdută în direcţia bună

   E durere și iubire concomitent. Nu uita de frică… pentru că atunci când vezi cât doare să-l iubești îţi e frică de cât a ajuns să însemne pentru tine. De fapt, nu… îţi e frică să nu îl pierzi.
Nimic nu are sens, nu? Nimic nu mai are rost. Nimic nu mai e cum a fost și parcă și cheful tău de viaţă e undeva ascuns într-un colţ care e dominat de prezenţa lui.
Realitatea îţi arată doar că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie, că voi nu sunteţi unde ar trebui să fiţi, adică oriunde, dar împreună. 
    Îţi taie respiraţia, pur și simplu… Te întărești într-o lume crudă, străină de propriile-ţi sentimente, că să reziști. Lumea te învăţat să faci asta, el, mai mult sau mai puţin, îţi impune să faci asta. Să-ţi ascunzi trăirile, să-ţi ascunzi intensitatea sentimentelor ce pot părea nefirești pentru cel ce n-a iubit cu adevărat vreodată (la naiba, că nici ţie nu îţi vine să crezi cât de puternică poate fi iubirea ce i-o porţi). Ce altceva ai putea face?
   Totuși, e bine că simţi… chiar dacă te doare, mai ales dacă te doare din iubire. Înseamnă că ești încă vie. Dacă încerci să te trezești la realitate, încetează, pentru că este vorba pe de-o parte de cel mai frumos vis al tau și pe de altă parte reprezentarea a tot ceea ce te-ai temut vreodată. Înfruntă-ţi temerile! În fond, nu e rău să te echilibrezi un pic. Talerul iubirii ce i-o porţi trebuie să cântărească la fel cu talerul propriei tale vieţi. Iubirea nu cere sacrificiu, cere sacrificii mărunte, care te fac mai bun… el o știe mai bine.
   Te critici, ar fi culmea să nu o faci… Te critici pentru că nu vrei să te simţi așa, pentru că n-ai nicio certitudine, pentru că te minţi singură spunându-ţi că ai lăsat ca lucrurile să ajungă aici, când știi foarte bine că iubirea n-are limite sau graniţe decât atunci când le distruge pe ale celui pe care îl consumă.
   Urăști să aștepţi, urăști să ai răbdare și, totuși, uită-te la tine acum… Maturitatea ta, ca om, nu are prea multă relevanţă când vine vorba de iubire. E și normal, atâta timp cât nu îţi stăpânești ieșiri necontrolate, ci sentimente dornice să fie împărtășite. Te-ai gândit că, poate, încerci să-ţi controlezi chiar sufletul? Poate toată durerea ta, este de fapt durerea sufletului tău ce simte că e departe de a lui pereche. Îţi place ideea, zâmbești când te gândești că poate e atât de greu pentru că merită, că e atât de greu acum tocmai pentru că e atât de bine când sunteţi împreună.
Pierzi contactul cu realitatea când ești cu el. Lumea, oamenii, locul, chiar și tu și el… nimic nu mai contează când sunteţi împreună, pentru că sunteţi doar voi, care este tot ce a contat, contează și va conta vreodată.
   Este durere din iubire sau altfel spus… este dor.