You tried to change, didn't you?

''And you tried to change didn't you?! Closed your mouth more. Tried to be softer, prettier, less volatile, less awake... You can't make homes out of human beings. Someone should have already told you that. And if he wants to leave, then let him leave. You are terrifying, and strange, and beautiful. Something not everyone knows how to love.''

- Warsan Shire

Do you ever get this feeling that this life isn't yours?! That you have no control? That everyone around you is living and you're just breathing, watching, waiting. For what?

Here's the thing about people with good hearts. They give you excuses when you don't explain yourself. They accept apologies you don't give. They see the best in you when you don't need them to. At your worst, they lift you up, even if it means putting their priorities aside. The world "busy" does not exist in their dictionary. They make time, even when you don't. And you wonder why they're the most sensitive people. You wonder why they're the most caring people. You wonder why they are willing to give so much of themselves with no expectation in return. You wonder why their existence is not so essential to your well-being. It's because they don't make you work hard for the attention they give you. They accept the love they think they've earned and you accept the love you think you're entitled to. Let me tell you somethig. Fear the day when a good heart gives up on you. Our skies don't become grey out of no where. Our sunshine does not allow the darkness to take over for no reason. A heart does not turn cold unless it's been treated with codness for a while.

Trăieşti pentu luptă când e tot ce ai

De curând am dat peste un citat care spunea să lupţi pentru iubire, dar să nu lupţi ca să arăţi că meriţi, căci tocmai... meriţi mult mai mult de atât. Aşa simplu să fie?!

Sunt momente în care nu mai ştiu pentru ce lupt sau măcar dacă mai lupt, iar asta mi se datorează.

Poate în loc de munţi, ar fi cazul să escaladezi ziduri; propriile-ţi ziduri care te împiedică să vezi că te aştept.Poate ar fi cazul să laşi visele egoiste pentru vise în doi, unde s-ar împlini mult mai multe.

Şi de-ar fi să rămâi blocat în ziduri sau prins în fantezii străine de propria-ţi viaţă să ştii că încerc... să ştii că am încercat...

Nu lăsa tăcerea să vorbească mai tare decât sufletul... n-ar fi corect.

Ajungi atât de singur uneori, încât începe să aibă sens. Evident că are sens. Laşi să se întâmple asta pe când frustrarea mea înfundată în regret se limitează la pagini scrise, în pahare de vin şi taste ce încearcă să capete un sens (sau să găsească un sens - măcar ele).

Poate alerg prea mult după viaţă, poate nu ştiu să fiu.

- O cheie, infinit şi o bufniţă.

Bucuresti, Lacul Tei

Am fost egoista. Pentru o clipa, mi-am dorit ca toata lumea sa simta ce simt si eu. Mi-am dorit ca durerea mea, sa fie durerea lumii, astfel incat cu totii sa se opreasca si sa accepte ca tu nu mai esti acolo. Am vrut ca o lume intreaga sa aiba inimile pline de durere si sufletele transformate in praf, doar ca sa inteleaga ca iubirea e puternica, dar distanta omoara totul pana la speranta... si asta, totusi, doare. Sau, poate, doar am vrut sa nu ma mai simt singura, caci acel drum catre casa ta, constienta fiind ca nu te voi gasi pe tine deschizandu-mi usa zambind... m-a lovit mai rau ca realitatea traita intr-un aeroport.
Evident ca n-a fost asa. Nimeni nu s-a oprit. Nimanui nu i-a pasat. Nimeni nu m-a vazut. Nici macar tu...
In acel loc, in care cu o luna inainte ma sarutai si puteam simti toata pacea si iubirea din lume condensata intr-un singur moment... acum simteam tot regretul si dezamagirea ca... n-am fost indeajuns, ca nu voi fi vreodata indeajuns.
Am ales sa zambesc, caci ce alta atitudine poate lua un om care se afla fata in fata cu sine insusi?! Da, ma simteam pusa in fata propriei persoane din simplul fapt ca nimeni altcineva nu mai ramasese in dreapta mea. M-a surprins ca zambeam, dar... ma crezi sau nu, atunci am inteles ca chiar te iubesc... Puneam dorinta ta, de a avea succes mai presus decat durerea mea ca nu m-ai ales. Fericirea ta conteaza pentru mine si asta imi e dovada ca insemni mai mult decat credeam ca e posibil acum 3 ani jumate... Poate intr-o zi o sa conteze si fericirea mea, dar acum... a ta e prioritara si e ok, intr-un fel... atata timp cat tu esti in regula cu asta.
Nu stiu daca m-am pierdut sau daca ma regasesc. In egala masura nu cred ca regreti ca mi-ai omorat speranta cand ai spus nu unui sacrificiu ce ne-ar fi putut gasi acum impreuna.
Imi place sa cred ca iubirea e indeajuns, dar mi-e frica ca am uitat ce inseamna, in atatea sacrificii pentru tine... Aminteste-mi, te rog, pana nu e prea tarziu.

Nu-ti insela destinul

Ia-ti omul pentru care esti totul, nu cauta omul care ar fi acelasi fara tine. Ia-ti omul capabil, inca, de lucruri nebunesti, nu omul care isi calculeaza iubirea. Si e drept sa o faca, bietul, nici tu, sa fii in locul lui, n-ai vrea sa pierzi jumatate din tine. Ia-ti omul care sa-ti primeasca iubirea, nu cel care nu mai crede in ea. Gaseste omul caruia sa ii tremure mana pe cadou atunci cand ti-l ofera, nu pe cel care trimite prietenii sa-l cumpere pentru ca nu are timp. Gaseste omul care isi ofera timp din viata lui, nu pe cel care-si compenseaza lipsa prin bani. Gaseste omul pentru care visele tale sa conteze si care sa scoata din tine curajul sa le urmezi, nu cel care nu-ti arata ca are incredere in tine. Gaseste omul cu care sa construiesti si sa va construiti unul pe altul, nu omul care a obosit de atata construit cat sa mai aiba energie si pentru ce caramizi ai vrea tu sa mai pui.

Pierdută în direcţia bună

   E durere și iubire concomitent. Nu uita de frică… pentru că atunci când vezi cât doare să-l iubești îţi e frică de cât a ajuns să însemne pentru tine. De fapt, nu… îţi e frică să nu îl pierzi.
Nimic nu are sens, nu? Nimic nu mai are rost. Nimic nu mai e cum a fost și parcă și cheful tău de viaţă e undeva ascuns într-un colţ care e dominat de prezenţa lui.
Realitatea îţi arată doar că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie, că voi nu sunteţi unde ar trebui să fiţi, adică oriunde, dar împreună. 
    Îţi taie respiraţia, pur și simplu… Te întărești într-o lume crudă, străină de propriile-ţi sentimente, că să reziști. Lumea te învăţat să faci asta, el, mai mult sau mai puţin, îţi impune să faci asta. Să-ţi ascunzi trăirile, să-ţi ascunzi intensitatea sentimentelor ce pot părea nefirești pentru cel ce n-a iubit cu adevărat vreodată (la naiba, că nici ţie nu îţi vine să crezi cât de puternică poate fi iubirea ce i-o porţi). Ce altceva ai putea face?
   Totuși, e bine că simţi… chiar dacă te doare, mai ales dacă te doare din iubire. Înseamnă că ești încă vie. Dacă încerci să te trezești la realitate, încetează, pentru că este vorba pe de-o parte de cel mai frumos vis al tau și pe de altă parte reprezentarea a tot ceea ce te-ai temut vreodată. Înfruntă-ţi temerile! În fond, nu e rău să te echilibrezi un pic. Talerul iubirii ce i-o porţi trebuie să cântărească la fel cu talerul propriei tale vieţi. Iubirea nu cere sacrificiu, cere sacrificii mărunte, care te fac mai bun… el o știe mai bine.
   Te critici, ar fi culmea să nu o faci… Te critici pentru că nu vrei să te simţi așa, pentru că n-ai nicio certitudine, pentru că te minţi singură spunându-ţi că ai lăsat ca lucrurile să ajungă aici, când știi foarte bine că iubirea n-are limite sau graniţe decât atunci când le distruge pe ale celui pe care îl consumă.
   Urăști să aștepţi, urăști să ai răbdare și, totuși, uită-te la tine acum… Maturitatea ta, ca om, nu are prea multă relevanţă când vine vorba de iubire. E și normal, atâta timp cât nu îţi stăpânești ieșiri necontrolate, ci sentimente dornice să fie împărtășite. Te-ai gândit că, poate, încerci să-ţi controlezi chiar sufletul? Poate toată durerea ta, este de fapt durerea sufletului tău ce simte că e departe de a lui pereche. Îţi place ideea, zâmbești când te gândești că poate e atât de greu pentru că merită, că e atât de greu acum tocmai pentru că e atât de bine când sunteţi împreună.
Pierzi contactul cu realitatea când ești cu el. Lumea, oamenii, locul, chiar și tu și el… nimic nu mai contează când sunteţi împreună, pentru că sunteţi doar voi, care este tot ce a contat, contează și va conta vreodată.
   Este durere din iubire sau altfel spus… este dor.

Oamenii nu sunt răspunsuri, ci întrebări

   Cele mai mari bătălii ale vieţii sunt între tine şi sinele tău. Este infernal să îţi aduci proprii demoni la tăcere, mai ales când ei sunt de fapt propriile-ţi gânduri. Până la urmă, dacă nu te bazezi pe ce gândeşti, ce-ţi rămâne?
Răspunsul este simplu: rămâi cu partea spirituală, cea în care sufletul îţi dictează ce să faci şi încotro să te îndrepţi. Problema apare când cunoaşterea şi spiritul se întâlnesc şi sunt nevoie să se contopeasca în om, ca să-I permită nu numai să-şi împlinească destinul, dar să şi aibă libertatea de a trăi.
   Sufletul ştie mereu ce are de făcut, îşi cunoaşte rolul, ştie încotro să se îndrepte, pe cine să accepte lângă el şi cum să se vindece. Gândirea, pe de altă parte, este un rău necesar, care te pune în relaţie cu realitatea.
   Te lupţi o viaţă întreagă ca să fii tu, pentru că nu dispui de luxul libertăţii propriei tale firi. Pe bună dreptate, că ajungi să te bazezi pe ce gândeşti, până la urmă e comprimarea libertăţii tale, a întregului tău univers infinit în care-ţi conturezi spiritul.
   Toate astea, de multe ori vor intra în conflict cu aspiraţia ta naturală către absolut. Înălţarea ta realizată prin cunoaşterea de sine, descoperirea locului şi rolului tău aici şi, implicit, conştientizarea că eşti parte a Creaţiei şi că în tine zace puterea de a schimba sau a împlini echilibrul universal. Cunoaşterea ucide spiritul, în contextul în care te laşi pradă îndoielilor şi posibilităţilor, fiindu-ţi frică să te bazezi pe ce-ţi dictează inima.
   Şi ne întrebăm de ce ni s-au dat ambele, atâta timp cât nasc doar probleme şi lupte în sinea noastră, în loc de pace?! Omul a trebuit să fie liber, pentru a fi desăvârşit. Libertatea vine atunci când ţi se permite să vezi toate aspectele, rămânându-ţi ţie, doar să alegi dacă te bazezi pe adevăr sau pe ce e mai uşor.
   Frica este cea care ne spune să ne oprim, când suntem pregătiţi să depăşim limitele, trebuie tratată cu tăcere şi curaj.
   Cu toţii suferim, dar continuă să mergi înainte!

Plănuieşte un miracol

Când vine vorba de oameni nimic nu e universal. Adevărul este că încercăm doar să pretindem că îi cunoaștem pe ceilalţi, când nu facem decât să ne descoperim pe noi înșine.
Un om nu poate schimba un alt om, cel mult îl poate influenţa sau îl poate manipula. Adevărata schimbare vine din interior, nu din exterior. Nu te lupţi cu nimeni înafară de tine atunci când îţi impui un lucru. Ești singurul care este în control, atâta timp cât știi să-ţi controlezi spiritul.
Pentru că a avea o influenţă asupra unei persoane înseamnă să-ţi oferi propriul suflet. Acea persoană nu mai are propriile gânduri și nu se mai înflăcărează de propriile pasiuni. Virtuţile sale nu-i mai aparţin. Păcatele sale, dacă există așa ceva, sunt împrumutate. El devine ecoul muzicii altcuiva, un actor ce interpretează un rol ce n-a fost scris pentru el. Scopul vieţii este perfecţionarea personală. Împlinirea desăvârșită a propriei firi – aceasta este motivul pentru care fiecare din noi trăiește pe acest pămant. Oamenii se tem de ei înșiși în ziua de azi. Au uitat de ei…
Ne gândim la noi ca fiind oameni în căutarea unei treziri spirituale când, de fapt, suntem fiinţe spirituale în încercarea de a ne conecta cu o trezire omenească. Privindu-te din perspectiva propriului tău suflet vei putea să îţi amintești de ce și pentru ce ai venit aici.

Adevărul este cheia și, totodată, deţine răspunsurile întrebărilor tale. Datorită oamenilor de multe ori nu va fii scos la lumină, tocmai pentru că se tem de puterea lui. Toată lumea se teme de el, cu toate că paradoxal, cu toţii pretindem că suntem ghizi într-o lume în care doar nouă ni s-au împărtășit tainele adevărului. Suntem atât de naivi…
Când crești descoperi că ai apărat minciuni, că te-ai minţit sau că ai suferit prostește. Dacă crezi în tine, nu trebuie să te judeci, dar nici nu vei lăsa aceste greșeli să se repete.
Suntem călători într-o aventura cosmică, bucăţi din Univers ce se mișcă libere, ce iubesc și plâng în infinit. Viaţa chiar este infinită pentru cel ce știe să trăiască. Acum e un moment preţios, este o mică poartă către eternitate.
Poate tocmai aceasta este chiar clipa ta… doar a ta, momentul tău special și prevestitor, unicul dintre toate momentele, dintotdeauna.
Desigur, nu suntem învăţaţi să conștientizăm puterea pe care o deţinem, tocmai de aceea este o virtute tot ceea ce deformează, tulbură sau ne îndrumă să îi compromitem societăţii mersul.
Este o virtute ceea ce ne face să trăim atlfel decât ne este impus.