Am fost egoista. Pentru o clipa, mi-am dorit ca toata lumea sa simta ce simt si eu. Mi-am dorit ca durerea mea, sa fie durerea lumii, astfel incat cu totii sa se opreasca si sa accepte ca tu nu mai esti acolo. Am vrut ca o lume intreaga sa aiba inimile pline de durere si sufletele transformate in praf, doar ca sa inteleaga ca iubirea e puternica, dar distanta omoara totul pana la speranta... si asta, totusi, doare. Sau, poate, doar am vrut sa nu ma mai simt singura, caci acel drum catre casa ta, constienta fiind ca nu te voi gasi pe tine deschizandu-mi usa zambind... m-a lovit mai rau ca realitatea traita intr-un aeroport.
Evident ca n-a fost asa. Nimeni nu s-a oprit. Nimanui nu i-a pasat. Nimeni nu m-a vazut. Nici macar tu...
In acel loc, in care cu o luna inainte ma sarutai si puteam simti toata pacea si iubirea din lume condensata intr-un singur moment... acum simteam tot regretul si dezamagirea ca... n-am fost indeajuns, ca nu voi fi vreodata indeajuns.
Am ales sa zambesc, caci ce alta atitudine poate lua un om care se afla fata in fata cu sine insusi?! Da, ma simteam pusa in fata propriei persoane din simplul fapt ca nimeni altcineva nu mai ramasese in dreapta mea. M-a surprins ca zambeam, dar... ma crezi sau nu, atunci am inteles ca chiar te iubesc... Puneam dorinta ta, de a avea succes mai presus decat durerea mea ca nu m-ai ales. Fericirea ta conteaza pentru mine si asta imi e dovada ca insemni mai mult decat credeam ca e posibil acum 3 ani jumate... Poate intr-o zi o sa conteze si fericirea mea, dar acum... a ta e prioritara si e ok, intr-un fel... atata timp cat tu esti in regula cu asta.
Nu stiu daca m-am pierdut sau daca ma regasesc. In egala masura nu cred ca regreti ca mi-ai omorat speranta cand ai spus nu unui sacrificiu ce ne-ar fi putut gasi acum impreuna.
Imi place sa cred ca iubirea e indeajuns, dar mi-e frica ca am uitat ce inseamna, in atatea sacrificii pentru tine... Aminteste-mi, te rog, pana nu e prea tarziu.
