,,Azvârliţi de cunoaştere în timp, ni s-a hărăzit astfel un destin. Căci nu există destin decât în afara paradisului. Dacă am fi decăzut dintr-o inocenţă completă, totală, adevărată, am regretat-o cu atâta vehemenţă încât nimic n-ar fi mai presus de dorinţa noastră de a o recuceri." - E. Cioran
Practic, vorbim despre o fugă continuă după ceea ce am fi putut avea, dacă nu am fi complicat lucrurile. Totuşi, să rămâi ignorant; să negi raţiunea până într-o astfel de manieră este de condamnat, pentru că nimic din ce merită cu adevărat nu este accesibil tuturor; şi nu din principiu, ci pentru că efortul de a ajunge acolo îţi demonstrează şi scopul, implicit determinarea.
Oricum omul nu se poate fixa pe ceea ce este, şi nici nu poate constata sau suporta realul fără să vrea să îl transforme.
Cum am putea?! "Egosimul" de a te cunoaşte şi de a avea curajul să-ţi trăieşti viaţa exact aşa cum vrei, fără să dai explicaţii inutile celor ce nu vor sa accepte o altă realitate decât a lor este şi va fi mereu singura constantă din viaţa noastră. Sau cel puţin din a mea...
E greu să-ţi permiţi să faci greşeli, e greu să tânjeşti după un ideal care ştii că e foarte puţin probabil să fie atins, e greu să ai speranţă continuă şi, mai presus de toate, e greu să te ierţi pentru faptul că îţi setezi constant şi iraţional aşteptări din partea celorlalţi.
...Poate nu e neapărat vorba că încercăm să transformăm realul, poate e vorba doar de perspectivele din care privim realul. Subiectivismul (sau mai bine spus, trăirile alea intense care îţi stârnesc curiozitatea şi dorinţa) ne împinge către o singură perspectivă, care de multe ori (în cazul meu) e departe de realul obiectiv. Aşa că învăţăm, cum am învăţat şi eu prin cel mai dificil mod pe care puteam să îl suport, învăţăm să ne axăm pe raţiune sau cunoaştere sau analogii sau toate la un loc; pentru că aşa ajungem să ne apropiem mai mult de perspectiva real obiectivă.
Evident, cu cât distanţa dintre cele două este mai mare, la fel e şi şocul.
Dar ştim că este posibil ca două perspective diferite să fie în acelaşi timp perfect real-obiective, în funcţie de circumstanţe. Sau cel puţin asta îmi place mie să cred.
Nu ştiu, cred că pot să reduc toate ideile la o singură întrebare pe care mi-o pun în fiecare seară: E viaţă sau e destin?
