Cum ar fi să simţi într-o secundă că nu mai ai pentru ce să trăieşti? Să nu îţi mai înţelegi rostul şi să crezi că totul e în van. Toate covingerile pe care te-ai luptat să ţi le clădeşti se năruie, iar "simpla" ta existenţă se reduce la nimic. Ajungi în apogeul durerii şi simţi cum nu ai putere să te ridici.
Mă uit în oglindă şi văd tot ce puteam fi, dacă făceam alte alegeri. Mă uit în oglindă şi mă văd pe mine, cea de azi, care putea fi mai mult decât sunt şi mai puţin decât am ajuns. Îmi întorc privirea, pentru că... nu pot. Nu pot să-mi înţeleg trecutul şi îmi e greu să-mi accept incertitudinea viitorului. Mă uit în oglindă şi în adâncul proprii priviri îl văd pe el. El, care nu este sufletul meu pereche, nu este acel "el" care ar putea să mă salveze la nesfârşit de tumultul propriei vieţi. Este el, cel care mi-a dat viaţă, omul căruia îi datorez fiecare pas pe care-l fac şi fiecare sfâşie de gând care m-a determinat să ajung omul care sunt astăzi.
Monstrul meu, este frica... frica de a-l pierde pe omul care înseamă cel mai mult pentru mine. Trăieşte în mine şi se hrăneşte cu timp. Mă frustrează. Mă obligă să duc lupte inumae cu lucruri pe care nu le pot controla. Mă obligă să mă lupt cu propri-ai hrană, şi ştie că nu pot caştiga. Şi eu ştiu asta.
Cum să te lupţi cu inevitabilul?!
Să fie vorba de el sau de lupta mea continuă cu timpul?! Îl văd pe el sau văd efemeriatea perpetuă, pe care încerc să o stopez şi nu reuşesc?!
Mi-e frică de timp, mi-e frică de tot ce nu mai pot avea şi de tot ce am avut. Mi-e frică şi de ce nu o să mai pot avea când nu o să mai fiu aici... cred.
Why is it scary?! Because it is uncertain...
#tinystorieschallenge
#Sabinacanea
