Niciodata nu o sa recunostem, dar mereu o sa vrem mai mult, tot timpul o sa privim in fata si o sa vrem sa ajungem din ce in ce mai sus sau privim doar in trecut si nu vrem sa trecem peste sau ramane blocati in prezent pentru ca este mai usor.
Sa recunoastem, ca mereu exista ceva ce nu este cum ne-am dori si mereu ne axam doar asupra acelui lucru, cand in jurul nostru sunt multe lucruri care trebuiesc spuse, vazute, intelese, invatate… observate, pur si simplu.
Suntem atat de preocupati sa atingem perfectiunea, incat doar pe acest lucru ne bazam. Ciudat este ca stim cu totii ca nu vom ajunge niciodata acolo, insa speranta, dorinta si egoismul ne fac sa mergem inainte, vrand sa devenim cat mai buni, dorind ca cineva sa ne descopere si toata munca noastra sa fie, in sfarsit, apreciata la adevarata sa valoare.
Fie ca recunostem sau nu tot ce ne dorim este mai bine decat avem si este foarte bine asa. Inseamna ca am realizat ceva in viata, lucruri pe care ne putem baza. De asemnea, insemna ca suntem dornici de mai mult, ca avem pentru ce lupta, ca suntem incapatanati.
Luptam sa ajungem in varf, crezand ca odata ajunsi acolo vom fi fericiti. Suntem atat de siguru ca fiind acolo sus, ne vom simti impliniti, pe drum probabil ne intalnim sufletul pereche si totul va fi perfect in acea clipa, vom fi fericiti.
Ma gandesc ca fericirea si implinirea nu sunt scopul sau rostul existentei noastre. Sa sti cat de greu este sa ajungi unde vrei, sa simti neputinta de a continua si totusi sa gasim forta necesara sa ne ridicam mai presus… Acesta este adevaratul scop. Incercarea, a doua sans, recapatarea credintei pierdute cu mult timp in urma realizarea faptului ca indiferent de stadiu in care suntem putem fi fericiti, chiar daca nu avem motive. Realizam ca munca noastra este apreciata, de noi si cei dragi… Realizam ca nu este vorba despre faptul ca trebuie sa ajungem in varf, ci despre faptul ca traim si ca avem pentru ce lupta.
