Pierdută în direcţia bună

   E durere și iubire concomitent. Nu uita de frică… pentru că atunci când vezi cât doare să-l iubești îţi e frică de cât a ajuns să însemne pentru tine. De fapt, nu… îţi e frică să nu îl pierzi.
Nimic nu are sens, nu? Nimic nu mai are rost. Nimic nu mai e cum a fost și parcă și cheful tău de viaţă e undeva ascuns într-un colţ care e dominat de prezenţa lui.
Realitatea îţi arată doar că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie, că voi nu sunteţi unde ar trebui să fiţi, adică oriunde, dar împreună. 
    Îţi taie respiraţia, pur și simplu… Te întărești într-o lume crudă, străină de propriile-ţi sentimente, că să reziști. Lumea te învăţat să faci asta, el, mai mult sau mai puţin, îţi impune să faci asta. Să-ţi ascunzi trăirile, să-ţi ascunzi intensitatea sentimentelor ce pot părea nefirești pentru cel ce n-a iubit cu adevărat vreodată (la naiba, că nici ţie nu îţi vine să crezi cât de puternică poate fi iubirea ce i-o porţi). Ce altceva ai putea face?
   Totuși, e bine că simţi… chiar dacă te doare, mai ales dacă te doare din iubire. Înseamnă că ești încă vie. Dacă încerci să te trezești la realitate, încetează, pentru că este vorba pe de-o parte de cel mai frumos vis al tau și pe de altă parte reprezentarea a tot ceea ce te-ai temut vreodată. Înfruntă-ţi temerile! În fond, nu e rău să te echilibrezi un pic. Talerul iubirii ce i-o porţi trebuie să cântărească la fel cu talerul propriei tale vieţi. Iubirea nu cere sacrificiu, cere sacrificii mărunte, care te fac mai bun… el o știe mai bine.
   Te critici, ar fi culmea să nu o faci… Te critici pentru că nu vrei să te simţi așa, pentru că n-ai nicio certitudine, pentru că te minţi singură spunându-ţi că ai lăsat ca lucrurile să ajungă aici, când știi foarte bine că iubirea n-are limite sau graniţe decât atunci când le distruge pe ale celui pe care îl consumă.
   Urăști să aștepţi, urăști să ai răbdare și, totuși, uită-te la tine acum… Maturitatea ta, ca om, nu are prea multă relevanţă când vine vorba de iubire. E și normal, atâta timp cât nu îţi stăpânești ieșiri necontrolate, ci sentimente dornice să fie împărtășite. Te-ai gândit că, poate, încerci să-ţi controlezi chiar sufletul? Poate toată durerea ta, este de fapt durerea sufletului tău ce simte că e departe de a lui pereche. Îţi place ideea, zâmbești când te gândești că poate e atât de greu pentru că merită, că e atât de greu acum tocmai pentru că e atât de bine când sunteţi împreună.
Pierzi contactul cu realitatea când ești cu el. Lumea, oamenii, locul, chiar și tu și el… nimic nu mai contează când sunteţi împreună, pentru că sunteţi doar voi, care este tot ce a contat, contează și va conta vreodată.
   Este durere din iubire sau altfel spus… este dor.

Oamenii nu sunt răspunsuri, ci întrebări

   Cele mai mari bătălii ale vieţii sunt între tine şi sinele tău. Este infernal să îţi aduci proprii demoni la tăcere, mai ales când ei sunt de fapt propriile-ţi gânduri. Până la urmă, dacă nu te bazezi pe ce gândeşti, ce-ţi rămâne?
Răspunsul este simplu: rămâi cu partea spirituală, cea în care sufletul îţi dictează ce să faci şi încotro să te îndrepţi. Problema apare când cunoaşterea şi spiritul se întâlnesc şi sunt nevoie să se contopeasca în om, ca să-I permită nu numai să-şi împlinească destinul, dar să şi aibă libertatea de a trăi.
   Sufletul ştie mereu ce are de făcut, îşi cunoaşte rolul, ştie încotro să se îndrepte, pe cine să accepte lângă el şi cum să se vindece. Gândirea, pe de altă parte, este un rău necesar, care te pune în relaţie cu realitatea.
   Te lupţi o viaţă întreagă ca să fii tu, pentru că nu dispui de luxul libertăţii propriei tale firi. Pe bună dreptate, că ajungi să te bazezi pe ce gândeşti, până la urmă e comprimarea libertăţii tale, a întregului tău univers infinit în care-ţi conturezi spiritul.
   Toate astea, de multe ori vor intra în conflict cu aspiraţia ta naturală către absolut. Înălţarea ta realizată prin cunoaşterea de sine, descoperirea locului şi rolului tău aici şi, implicit, conştientizarea că eşti parte a Creaţiei şi că în tine zace puterea de a schimba sau a împlini echilibrul universal. Cunoaşterea ucide spiritul, în contextul în care te laşi pradă îndoielilor şi posibilităţilor, fiindu-ţi frică să te bazezi pe ce-ţi dictează inima.
   Şi ne întrebăm de ce ni s-au dat ambele, atâta timp cât nasc doar probleme şi lupte în sinea noastră, în loc de pace?! Omul a trebuit să fie liber, pentru a fi desăvârşit. Libertatea vine atunci când ţi se permite să vezi toate aspectele, rămânându-ţi ţie, doar să alegi dacă te bazezi pe adevăr sau pe ce e mai uşor.
   Frica este cea care ne spune să ne oprim, când suntem pregătiţi să depăşim limitele, trebuie tratată cu tăcere şi curaj.
   Cu toţii suferim, dar continuă să mergi înainte!

Plănuieşte un miracol

Când vine vorba de oameni nimic nu e universal. Adevărul este că încercăm doar să pretindem că îi cunoaștem pe ceilalţi, când nu facem decât să ne descoperim pe noi înșine.
Un om nu poate schimba un alt om, cel mult îl poate influenţa sau îl poate manipula. Adevărata schimbare vine din interior, nu din exterior. Nu te lupţi cu nimeni înafară de tine atunci când îţi impui un lucru. Ești singurul care este în control, atâta timp cât știi să-ţi controlezi spiritul.
Pentru că a avea o influenţă asupra unei persoane înseamnă să-ţi oferi propriul suflet. Acea persoană nu mai are propriile gânduri și nu se mai înflăcărează de propriile pasiuni. Virtuţile sale nu-i mai aparţin. Păcatele sale, dacă există așa ceva, sunt împrumutate. El devine ecoul muzicii altcuiva, un actor ce interpretează un rol ce n-a fost scris pentru el. Scopul vieţii este perfecţionarea personală. Împlinirea desăvârșită a propriei firi – aceasta este motivul pentru care fiecare din noi trăiește pe acest pămant. Oamenii se tem de ei înșiși în ziua de azi. Au uitat de ei…
Ne gândim la noi ca fiind oameni în căutarea unei treziri spirituale când, de fapt, suntem fiinţe spirituale în încercarea de a ne conecta cu o trezire omenească. Privindu-te din perspectiva propriului tău suflet vei putea să îţi amintești de ce și pentru ce ai venit aici.

Adevărul este cheia și, totodată, deţine răspunsurile întrebărilor tale. Datorită oamenilor de multe ori nu va fii scos la lumină, tocmai pentru că se tem de puterea lui. Toată lumea se teme de el, cu toate că paradoxal, cu toţii pretindem că suntem ghizi într-o lume în care doar nouă ni s-au împărtășit tainele adevărului. Suntem atât de naivi…
Când crești descoperi că ai apărat minciuni, că te-ai minţit sau că ai suferit prostește. Dacă crezi în tine, nu trebuie să te judeci, dar nici nu vei lăsa aceste greșeli să se repete.
Suntem călători într-o aventura cosmică, bucăţi din Univers ce se mișcă libere, ce iubesc și plâng în infinit. Viaţa chiar este infinită pentru cel ce știe să trăiască. Acum e un moment preţios, este o mică poartă către eternitate.
Poate tocmai aceasta este chiar clipa ta… doar a ta, momentul tău special și prevestitor, unicul dintre toate momentele, dintotdeauna.
Desigur, nu suntem învăţaţi să conștientizăm puterea pe care o deţinem, tocmai de aceea este o virtute tot ceea ce deformează, tulbură sau ne îndrumă să îi compromitem societăţii mersul.
Este o virtute ceea ce ne face să trăim atlfel decât ne este impus.

Pot pentru că trebuie

Tu ce faci când lucrurile se schimbă?

În teorie, te adaptezi, îţi împlineşti condiţia umană de bază, şi anume aceea care vorbeşte despre capacitatea noastră de adaptabilitate, că doar... d'asta a supravieţuit omul atâta timp. Îţi laşi maturitatea să te conducă şi accepţi că orice schimbare e benefică, e în folosul tău, aduce ceva mai bun în existenţa ta, pentru că nimic nu e întâmplător, totul e menit. Chiar dacă nu vezi acel lucru bun în respectiva schimbare, nu contează, mergi înainte, că sigur se va releva cu timpul. Da, trebuie să ai si răbdare, astfel încât lucrurile să prindă sens.

Totuşi, lăsând teoria la o parte... TU ce faci când lucrurile se schimbă?

Eu... rămân blocată în frică sau în regret, încă nu ştiu sigur. Ştiu teoria, încerc din răsputeri să mi-o asum, culmea... chiar cred în ea, dar poate unii oameni nu sunt făcuţi să se adapteze aşa uşor schimbărilor. Poate unii oameni sunt prea ataşaţi de prezent şi nu vor să cadă în incertitudinea viitorului.

Nu cred că îi invidiez pe cei care se adaptează uşor oricărei situaţii, pentru că mă gândesc că poate n-au fost pe deplin mulţumiţi cu ceea ce aveau şi mereu sperau şi căutau mai mult. De asemenea, nu-i simpatizez nici pe cei ca mine, pentru că unul din adevărurile fundamentale ale vieţii e că timpul trece şi oricât am încerca... asta nu o vom putea schimba vreodată.

Acum mă întreb altceva. Mă întreb... ce rămâne de făcut? 

,, Faci totul să fie mai greu''

Adevărul este că ajungi să iubeşti atât de mult, încât te pierzi în existenţa celui care-ţi domină inima. Şi asta nu e corect, nu e corect faţă de tine... Iubeşte-l, iubeşte-l nebuneşte, dar nu te pierde, pentru că în nopţile în care sunteţi nevoiţi să dormiţi în paturi separate, sufletul tău plânge, în loc să râdă că are de cine să-i fie dor.
Pe tine cine te iubeşte? Pe tine cine te iubeşte la fel de mult pe cât îl iubeşti tu pe el? Nu contează dacă el uită de tine. Dacă e Acela care îţi e menit o să apară în ultima clipă şi o să te ridice de jos, dar dacă nu... Şi chit că e el Acela... meriţi, până se trezeşte, să fii iubită la aceeaşi intensitate cu care iubeşti... aşa că iubeşte-te şi pe tine.
Între timp, ţie nu-ţi pot cere să mă înţelegi, nici eu nu ştiu de ce îmi este sufletul atât de rebel şi nesătul. Am impresia că bat pasul pe loc, că nu fac destul de mult, mă sufoc şi plec fără să aleg o destinaţie.
Trăiesc o luptă în care binele pe care-l fac pare prea puţin şi obstacolele lasă o cicatrice mult prea adâncă. Învelişul inimii este prea subţire, dăruiesc şi uit să mai primesc, iubesc şi uit să-mi vi...ndec sufletul.
Nu-mi este frică de dragoste, dar mă tem că oferind atât de mult, am să mă pierd şi pe mine. Să nu mă laşi să tac, pentru că tăcerea este începutul sfarşitului. Să nu mă laşi să plâng, pentru că atunci inima mea va crede că nu-ţi pasă.

Iniţierea

,, Iniţierea se află în miezul oricărei existenţe umane autentice. Şi aceasta din două motive: pe de o parte, pentru că orice viaţă umană autentică presupune crize profunde, încercări, suferinţă, pierderea şi recucerirea eului propriu, << moarte şi înviere>>; pe de altă parte, indiferent de gradul de împliniri la care a ajuns, la un moment dat orice om îşi vede viaţa ca pe un eşec. În astfel de momente de criză totală, numai o singură speranţă pare să ofere o soluţie: aceea de a-şi lua viaţa de la capăt. Dacă putem spune că iniţierea constituie o dimensiune specifică a existenţei umane este înainte de toate pentru că numai iniţierea conferă morţii o funcţie pozitivă: aceea de a pregăti noua naştere sporotială, accesul la un mod de a fi nesupus acţiunilor devastatoare ale Timpului. "
- Mircea Eliade