Drink about that. Smoke about that. Don't talk about that.

,,Azvârliţi de cunoaştere în timp, ni s-a hărăzit astfel un destin. Căci nu există destin decât în afara paradisului. Dacă am fi decăzut dintr-o inocenţă completă, totală, adevărată, am regretat-o cu atâta vehemenţă încât nimic n-ar fi mai presus de dorinţa noastră de a o recuceri." - E. Cioran

Practic, vorbim despre o fugă continuă după ceea ce am fi putut avea, dacă nu am fi complicat lucrurile. Totuşi, să rămâi ignorant; să negi raţiunea până într-o astfel de manieră este de condamnat, pentru că nimic din ce merită cu adevărat nu este accesibil tuturor; şi nu din principiu, ci pentru că efortul de a ajunge acolo îţi demonstrează şi scopul, implicit determinarea.

Oricum omul nu se poate fixa pe ceea ce este, şi nici nu poate constata sau suporta realul fără să vrea să îl transforme.

Cum am putea?! "Egosimul" de a te cunoaşte şi de a avea curajul să-ţi trăieşti viaţa exact aşa cum vrei, fără să dai explicaţii inutile celor ce nu vor sa accepte o altă realitate decât a lor este şi va fi mereu singura constantă din viaţa noastră. Sau cel puţin din a mea...

E greu să-ţi permiţi să faci greşeli, e greu să tânjeşti după un ideal care ştii că e foarte puţin probabil să fie atins, e greu să ai speranţă continuă şi, mai presus de toate, e greu să te ierţi pentru faptul că îţi setezi constant şi iraţional aşteptări din partea celorlalţi.

...Poate nu e neapărat vorba că încercăm să transformăm realul, poate e vorba doar de perspectivele din care privim realul. Subiectivismul (sau mai bine spus, trăirile alea intense care îţi stârnesc curiozitatea şi dorinţa) ne împinge către o singură perspectivă, care de multe ori (în cazul meu) e departe de realul obiectiv. Aşa că învăţăm, cum am învăţat şi eu prin cel mai dificil mod pe care puteam să îl suport, învăţăm să ne axăm pe raţiune sau cunoaştere sau analogii sau toate la un loc; pentru că aşa ajungem să ne apropiem mai mult de perspectiva real obiectivă. 

Evident, cu cât distanţa dintre cele două este mai mare, la fel e şi şocul.

Dar ştim că este posibil ca două perspective diferite să fie în acelaşi timp perfect real-obiective, în funcţie de circumstanţe. Sau cel puţin asta îmi place mie să cred.

Nu ştiu, cred că pot să reduc toate ideile la o singură întrebare pe care mi-o pun în fiecare seară: E viaţă sau e destin?

Messy vs. Easy

Because it’s not about that; it’s not about it being easy, or complicated; a right decision or a deviation from what you need; it’s not even about the truth or whatever you tell yourself to get though the cold nights. It’s all about one more minute. One more second, and then another, and another, and another... until you reach that sixtieth second of that exact minute. Because going one more round, one more moment can define your potential you’re choosing to persue forward. It gives you clarity, but not the pretty kind. It gives you the biggest pain you ever felt, it destroys every mountain you have ever built for your own protection, it puts the whole world on your shoulders, and it grabs each part of your ego putting the pieces in some sort of a puzzle that can intensify your deepest fear. And all of that in only 4 seconds. Afterwards, when it seems like you’ve got past the clouds, the reality of life becomes unbearable. You see it, you get that clarity that you’ve been reaching for, and it hurts. Who said that reality is pretty? Our intelligence can define in what reality we are living in. But, getting clarity?! Huh. We are talking about having access to the reality of others. You can’t judge it. You can’t change it. You just need to have the strength in you to dodge every single one of them at the right time, in the right way, and getting the best out of it. And that... is sad; reaching that point gives you by default a certain understanding of things; and, once again, that is sad. So, you will get stuck in there for around 56 seconds. I’ll give you a tip... it’s the loneliest place I can think of. 

Now you see it?

Of course, you connot get out of that; of course, you cannot unsee it, or be able to just forget about it and move back to the clouds. Of course, you will stick to it, and learn how to master that, how to train that clarity to stay awake 24/7. It’s all about that minute. You understand once again what is it all about. And it’s worth it. It’s not supposed to be easy. By the end of the day... everything is about choosing the truth of the mess we are living in, and not someone else’s easy way of existing.

It's a man's world

       Aproape că a devenit clişeică şi senzaţia în care ai impresia că poţi să salvezi lumea, în care ştii că tot ce faci, tot ce simţi, tot ce gâdeşti te aduce mai aproape de a le arăta lor cine eşti şi altora cine sunt ei. În egală măsură (şi mă refer aici la aceeaşi intensitate), senzaţia de a vrea să distrugi totul şi să o iei de la început ridică alte probleme, altele decât superficialitatea cu care este privită realitatea.
Apele sunt tulburi şi periculoase când te afli la graniţa dintre iluzia iubirii şi cinism.

       Mulţi au certitudinea că te cunosc, au impresia că îţi ştiu slăbiciunile şi limitările, când de fapt tot ce caută e să înţeleagă la ce nivel se pot folosi de tot ce ai mai de preţ. Pretind toţi că te cunosc, de parcă ei îţi dau doza de speranţă ca să crezi fie în câte ai putea să realizezi, fie ca nu poţi mai mult decât îţi oferă iubire lor. Sunt oamenii ignoranţi (faţă de tine sau chiar faţă de propria lor condiţie) care caută să înţeleagă doar cât vor să înţeleagă, oamenii care încearcă să se folosească de ceea ce eşti, pentru că ei nu au cum să ajungă acolo. După toate astea, tot te intrebi de ce nu poţi să adormi fără să simţi presiunea moralităţii sau de ce te trezeşti mai nervos decât erai cu câteva ore înainte să închizi ochii şi să ajungi în lumea aia care îţi atestă că mai departe de atât... nu e nimic. Aşa ajungi să nu mai fii copilul cu slăbiciuni de altă dată şi să ajungi slăbiciunea altora, prin carcaterul pe care ţi l-ai format din cauza lor.

       S-au născut furtuni în tine, şi-ncă alegi să taci într-o lume în care cuvintele distrug lumile altora. O să te pierzi dacă uiţi diferenţa dintre compromis şi rezolvare, o să uiţi că poţi să întorci tot pământul invers pentru ce iubeşti... şi că deja te-ai îndrăgostit de tot ce poţi crea, tot ce poţi cuceri.

       Uneori trebuie să mai pierzi unele bătălii, ca să nu pierzi războaiele pe are le duci cu tine împotriva lor.

       La finalul zilei, te chinui să nu aparţii nimănui şi nu înţelegi câtă nevoie ai de fapt de cineva care să-ţi amintească că luminile de pe cer sunt stele şi că paginile în istorie le scrii fără să pui nimic pe foaie.