Care e limita? Unde tragi linia între cine eşti şi ce poţi avea? Când ştii că ai obţinut mai mult decât ţi se cuvine? Cum ştii că meriţi mai mult?
Niciodată nu se pune egal între ce vrei şi ce ai; lucru care te ajută să... îti trăieşti viata, până la urmă.
Nu m-am îndoit niciodată de capacitatea (aş putea să o numesc chiar abilitate) de a mă bucura de ceea ce am, de a pune o mică pauză după fiecare ideal atins pentru a-mi internaliza reuşita. Nu dureaza mult... pentru că fiecare pas, fiecare ţel nu face decât să îmi deschidă orizonturile mai mult. Aşa că îmi setez un nou ideal, un nou scop. Cum altfel să mă dezvolt?! Cu ce altceva să mă hrănesc?! Pentru o persoana care susţine că urăşte schimbarile, adevarul e că încep să mă simt incomod când stagnez în acelaşi loc, fără o ţină clară sau fără a deschide oportunităţi noi.
E mai greu decât pare uneori. Cumva mi se pare cursul normal al lucrurilor: îti setezi un obiectiv, munceşti, eşuezi poate, te lupţi iarăşi, îl atingi, te bucuri de el şi apoi îţi alegi ceva nou. Înţeleg că e viziunea mea, că cineva (care chiar urăşte schimbările, nu ca mine) să se simtă comod în aceeaşi situaţie perioade lungi. Şi cum binele meu nu e mai presus de binele celuilalt... cineva trebuie să se adapteze.
Compromisurile sunt un rău necesar. Te ajută să te dezvolţi, te învaţă să fii mai umil şi să valorifici lucrurile care contează cu adevărat. Totuşi, e o limita care nu trebuie depăşită. Creşterea în doi presupune compromisuri, dar nu şi când acestea reprezintă doar variata mai uşoară sau... comodă de a gestiona (nu rezolva) o situaţie.
Cum să te pierzi pe tine n-ar trebui să fie niciodată o opţiune... unde tragi linia între compromis şi împlinire?
