Cred ca fiecare cauta, cumva, un sens al vietii lor...
Si apare o adrenalina cand intunericul te cuprinde si reuseste cumva sa acapareze toate aspectele vietii tale. Totul vine spre tine atat de repede... intr-o secunda esti fericit cu viata ta, iar apoi te lasi prada unui sentiment coplesitor de tristete, care te face, in depresia asta, sa te simti singur. Esti constient de respingere, pentru ca totul se intampla acum si tu nu stii cum sa reactionezi.
Nu simti nimic decat durere. Ajungi sa simti racoarea si teama din spatele intunericului, de parca ar fii posibil.
Se presupune ca stii cine esti, cand lupti pentru ce iubesti, dar pana si asta se pierde in abisul noptii, atunci cand constati de cata suferinta esti inconjurat. Exact atunci iti impui sa fii rational, sa iti explici cum este doar o stare, care va trece, dar gandurile se duc si durerea ramane atata timp cat iti imbratisezi singuratatea.
Simti ca nu apartii nimanui si ca nu-ti gasesti locul nicaieri, te saturi sa te simti lasat deoparte. Te simti blocat intr-o lume pe care o urasti, plina de straini si de oameni pe care fie ii ranesti, fie te ranesc. Simti cum nu poti fii salvat de nimeni altcineva, infara de tine, dar e al naibii de greu asa ca alegi, nu din confort, ci din oboseala sa mai ramai un pic in starea in care esti.
Stii ca esti pe marginea prapastiei si urli, fie prin linistea si calmul de care dai dovada, fie printre lacrimile si strigatele dupa ajutor, ca nu mai poti. Esti auzit! Te asigur ca cineva, undeva de aude, dar nu va intelege.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu